Autoarea, Dr. Darini Rajasingham-Senanayake, este antropolog social și medical, stabilită în Colombo, Sri Lanka.
Se ridică întrebarea: oare aceeași „strategie” folosită pentru a distruge multiculturalismul și pentru a provoca Nakba (dezastrul) palestinian din 1948, atunci când s-a creat statul Israel prin violență, a fost aplicată și în Sri Lanka, în iulie 1983, când au avut loc pogromuri și revolte organizate? Și oare aceleași forțe și rețele din exterior au fost implicate?
În Sri Lanka, tragedia din 1983 – marcată de ucideri, revolte planificate, strămutări forțate și emigrarea masivă a oamenilor cu studii – a dus la un conflict etnic și la un război care au durat 30 de ani. În plus, aceste evenimente au construit imaginea unei țări „veșnic divizate”, unde oamenii par să nu se poată înțelege între ei. Aceasta seamănă cu modul în care a fost prezentată situația Palestinei: un teritoriu care, înainte de Nakba, era foarte divers, unde trăiau împreună oameni de culturi și religii diferite, dar care a fost transformat prin violență pentru a crea statul Israel.
De fapt, în Sri Lanka, timp de secole, oamenii de diferite etnii și religii au trăit împreună, s-au căsătorit între ei și au format o societate multiculturală. La fel, Palestina fusese o zonă în care conviețuiau arabi, creștini, evrei, druzi, beduini și alții, până când violența organizată a distrus acest echilibru.
Industria cercetării despre „conflictele etnice” a fost, de fapt, parte a programelor de studii finanțate în perioada Războiului Rece de către universități și organizații americane, adesea în legătură cu CIA și Departamentul de Stat al SUA. Aceasta includea proiecte de „drepturile omului”, „reconciliere”, „pace”, dar și literatură și filme – toate având rolul de a susține anumite narative. Așa cum a arătat istoricul Bruce Cummings, Fundația Ford, în colaborare cu CIA, a influențat cercetările din acea perioadă pentru a sprijini politicile americane.
În științele sociale, accentul pus pe „identitate” și „conflicte etnice” a fost întărit de istorici care, dependenți de arhivele coloniale europene și de finanțări venite din Occident, au produs o istorie „europocentrică” (văzută prin ochii Europei). Astfel, cercetarea despre Sri Lanka a rămas prinsă în vechi clișee coloniale și nu a reușit să vadă țara ca parte a Sudului Global și a lumii Oceanului Indian, mai ales în contextul Asiei moderne din secolul XXI.